Despre cai

Rasa de cai Fjord:

Rasa Fjord face parte din grupul poneilor si poate fi intalnita, cu precadere in regiunea muntoasa a Norvegiei. Acesti cai au migrat in Norvegia si in Peninsula Scandinava in urma cu peste 4000 de ani si erau, in trecut, folositi de catre vikingi, fiind renumiti pentru coeficientul mare de siguranta.



Calul Fjord are uneori o talie mai mare de 1 m., ajungand pana la 1,30 m. Rasa este bine legata, avand urmatoarele caracteristici zootehnice: format breviform, cap cu profil uneori drept si alteori concav - din cauza bombarii fruntii, ochii mari, vioi, urechile mici, departate, fruntea larga, gatul scurt, gros si incordat, greabanul inecat, spinarea dubla, coada prinsa jos, lunga, membrele solide, coate de vaca, culoarea predominanta cenusie sau izabela (galben murdar), mai rar murga sau neagra.
Pe sira spinarii, animalul prezinta o dunga dorsala destul de pronuntata si de larga. La unele exemplare se constata prezenta unor dungi pe frunte si pe membre, in apropiere de genunchi si de cot. Aceste dungi sunt, pana la un punct, asemenatoare celor ale zebrei, ceea ce poate trimite la existenta unei oarecare rudenii intre aceste doua animale.

Calul din rasa Fjord nu este un cal elegant in infatisarea lui, este insa, foarte solid, bland, rabdator si sobru, caracteristici datorate, in principal, conditiilor de trai. Este un bun animal de munca si de transport. Este un cal potrivit pentru strabatut distante lungi in sa, este curajos si are o rezistenta ridicata.

Incrucisarile din Norvegia sunt controlate la momentul actual de catre o agentie guvernamentala si doar spetelul campion poate fi exportat. Calitatile rasei Fjord au facut-o foarte populara, multe exemplare fiind exportate in Germania, Danemarca si tarile central europene.

Nutritia poneiului:

Poneii sunt animale de companie extraordinare, din ce in ce mai des intalnite si la noi. Cand vine vorba de nutritie, majoritatea oamenilor cred ca ei ar trebui sa aiba aceeasi dieta ca si caii. Avand in vedere ca ei fac parte din aceeasi specie, rationamentul nu ar parea atat de eronat. Insa este. Poneii au nevoi nutritionale foarte diferite fata de cai. Cantitatea de hrana si de suplimente necesare poneiul este mult mai mica decat la cai. Un singur tain al unui cal adult i-ar putea fi suficient unui ponei o zi intreaga. De asemenea zicala „vrei calule ovaz?!” nu se aplica intotdeauna si la calutii pitici.

Poneii s-au dezvoltat in zone geografice unde conditiile de mediu erau foarte dificile si hrana era putina, slab nutritiva si greu de dobandit. Toate acestea au avut impact asupra taliei lor, care a avut de suferit, insa astfel a fost creat un organism robust, puternic, care tine piept cu brio oricaror intemperii. Evolutiv, poneii dragalasi din ziua de azi, au avut de parcurs un drum lung si anevoios, cu multe lipsuri si suferinte. In concluzie, calutii acestia se multumesc cu hrana putina, dar de calitate, iar cerealele sau suplimentele alimentare se servesc doar in conditii speciale. In gospodariile noastre poneii nu mai au parte de conditii anevoioase de mediu si sacrifica mai putina energie pentru procurarea hranei decat inaintasii lor. In plus aspectul lor dragalas ne indeamna pe toti sa ii oferim de fiecare data o gustare delicioasa. Astfel nu e de mirare ca multi caluti ajung obezi si pot suferi de boli inflamatorii ca si colica sau laminita (furbura). De aceea dieta poneiului necesita atentie si cunoastere din partea proprietarului.

Orice regim alimentar se construieste pe baza greutatii animalului si a nivelului de efort fizic pe care il depune. La maturitate cantariti animalul si in  functie de greutatea lui calculati ce cantitate de hrana necesita. Daca nu aveti posibilitatea sa va cantariti animalul, in magazinele de specialitate veti gasi benzi gradate cu care se cuprinde circumferinta pieptului, rezultatul obtinut semnifica greutatea animalului. O formula simpla ne spune ca un ponei ar trebui sa primeasca furaje uscate (fan) in valoare de 1.5-> 2.5% din greutatea sa. O dieta de intretinere este suficient sa se bazeze doar pe fan, respectiv pascut, eventual cu unele recompense din cand in cand, asta daca poneiul nu este prea durduliu. Insa daca avem un calut care depune efort fizic, este calarit sau se afla in antrenament, atunci suplimentele alimentare de tipul cerealelor sau a premixurilor speciale din comert sunt necesare. Medicul veterinar sau alt crescator avizat va va recomanda dozele optime din aceste suplimente.

Poneii au un sistem digestiv scurt si un stomac de marimea unei mingi de rugby. Ei nu pot consuma mult la o masa, de aceea este bine ca ei sa primeasca 3-4 tainuri pe zi. Poneii sunt mancaciosi si nu sunt constienti de anatomia stomacului lor, astfel ca daca au mancare din belsug se hranesc in exces, fapt ce poate duce usor la colici, extrem de periculoase pentru cabaline.

Trecerea de la fan la pasune trebuie sa se faca lent. Iarba proaspata este foarte apetisanta, calutul  o mananca lacom si deja am aflat ce se poate intampla. De aceea primavara poneiul este scos cateva zeci de minute la iarba verde, o data pe zi, apoi revine la fan. In zilele urmatoare se creste durata sederii la pasunat progresiv, pana cand sistemul lui digestiv va fi tolerat bine noul tip de hrana. Pasunea pentru ponei nu trebuie sa fie una luxurianta, cu iarba din abundenta. Lasat multe ore cu mancarea preferata la indemana poneiul nu se va mai opri si din nou ajungem la probleme. Daca nu aveti alta posibilitate, ingraditi o suprafata mica din aceasta pasune, suficienta cat sa manance poneiul in cateva ore; sau dupa o vreme mutati animalul intr-un alt tarc lipsit de iarba. Ideal ar fi sa aveti o parcela cu iarba verde rara, greu de gasit, dupa care poneiul sa caute mereu. Pentru a preveni supraalimentarea unii crescatori opteaza pentru botnitele speciale pentru manji, care limiteaza accesul la hrana.

Tractul intestinal special, face ca poneii sa fie predispusi la enterocolite si mai ales la fecale cu consistenta crescuta (chiar constipatie). De aceea dieta ar trebui sa contia 80%  nutreturi uscate sau iarba proaspata, si un procent mult mai mic de cereale. Daca poneiul dumneavoastra se afla intr-un astfel de blocaj intestinal adesea, optati pentru varianta inmuierii grauntelor in apa calduta inainte de a fi administrate. Pe langa graunte (ovaz sau porumb, niciodata grau, orz sau secara) calutul poate fi recompensat din cand in cand si cu fructe sau legume: morcovi, mere, curmale, stafide, seminte de floarea-soarelui, granule speciale din comert. Morcovii sau merele vor trebui taiate bucati pentru ca animalul pofticios sa nu se inece. Interzise poneilor sunt: rosiile, cartofii, ghinda, ciocolata, zaharul, varza, brocoli. Pascutul pe gazon este de asemenea nerecomandat. Sfecla de zahar sau cea furajera, melasa pot fi administrate cu masura animalelor care depun efort fizic regulat. Sunt o sursa de energie importanta, cu degajare lenta.

Poneiul are nevoie sa aiba mereu la dispozitie apa proaspata si curata. Periodic spalati bine recipientele pentru hrana si apa. Un ponei adult consuma aproximativ 40 de litri de apa zilnic, aveti grija sa i-o oferiti. Nelipsita din alimentatia lui este sarea. Un bloc de sare sau o galeata cu sare maruntita sa fie mereu in tarcul lui. Desi poneiul nu este un animal pretentios la mancare, fanul sa fie de buna calitate: uscat verde, sa miroase placut, sa nu fie prafuit sau mucegait, sa nu fie vechi sau deteriorat (maruntit).



Calul Ghidran:

S-a format in herghelia Imperiului Austro-Ungar, de la Mezohegyes si se numeste Ghidra dupa numele armasarului pur-sange arab din care provine. Se mai numeste si “anglo-arabul unguresc”, desi nu s-a format numai din arab si englez. Dupa originea lui, i s-ar potrivi mai degraba denumirea de jumatate sange anglo-arab.

Prototipul armasarului Ghidran a fost un pur sange arab, nascut in anul 1811, in tribul Nedjd Siclavy-Ghidran. Avea talia de 1,55 m., culoarea roiba aurie si o spinare cam inseuata. Acest armasar a fost introdus in Arabia la herghelia Babolna, unde a inceput sa fie folosit ca reproducator, in anul 1817. La Mezohegyes nu au fost adusi decat urmasii sai, dintre care unul era de o frumusete remarcabila. Acesta a fost, la randul lui, denumit Ghidran si a fost imperecheat cu mai multe iepe de origine orientala, dar si cu unele de origine moldoveneasca. Ghidranul s-a dovedit a fi un armasar foarte bun si cu o mare putere ereditara.

Ca si la formarea grupului Nonius, si la formarea grupului Ghidran, selectia a jucat un rol foarte important. In acest caz, insa, consangvinitatea n-a fost asa intima, caci s-au introdus armasari arabi; de exemplu in anul 1825 au fost introdusi 6 armasari arabi, in anul 1827 alti 4 din Constantinopole, in 1852 au fost cuparate 5 iepe din Siria, in 1860 baronul V.Brudermann a cumparat din Arabia 4 armasari, in jurul anului 1860 a fost introdus pur sangele englez - de atunci ghidranului i se mai spune si anglo-arab. Modul in care s-a procedat la formarea acestui grup, precum si cantitatea de sange englez infuzata au fost atat de inteligent gandite, incat a dat niste rezultate remarcabile.

Caracteristicile zootehnice ale Ghidranului. Animalul are o talie variabila, de regula mare, cu o conformatie corporala eleganta, cap expresiv, arabesc, gat de o lungime mijlocie, la unii gatul este de cerb; ochi vioi, mari, frumosi si greaban ridicat ca la rasa Nonius. Spinarea, crupa sunt solide si frumoase. Culoarea roiba este singura acceptata. Spre deosebire de Nonius, tipul ghidran este mult mai elegant, mai apt pentru calarie, desi mai putin solid. Comparativ cu ghidranul din trecut cel actual are un plus de 8-10 cm. la talie. Aceasta marire se datoreaza abundentei hranei si a pasunilor mai bogate.

In grupul Ghidran, ca si in grupul Nonius, s-au format mai multe familii, unele mai bune ca si conformatie, altele mai apte pentru calarie, altele pentru tractiune usoara etc. Printre cele mai importante sunt: Bibor-Ghidran, Amati-Ghidran, Algy-Ghidran, Dante-Ghidran etc.

Ghidranul are un temperament energic, vioi si poate fi considerat un foarte bun cal de calarie, de vanatoare si de tractiune usoara. Este considerat, de asemenea, un foarte bun ameliorator, in acele regiuni in care predomina sangele oriental. Privit in ansamblul sau, Ghidranul lasa impresia unui cal arab, cu talia marita. Comparat cu anglo-arabul francez este mai masiv, insa nu are voiciunea acestuia.